lumea intreaga priveste cu oroare. Calaretul e la zece metri de ei si se apropie cu o viteza infricosatoare. Scena permite inca cateva secunde de galop nebun si totul pare a se sfarsi intr un accident. O femeie incepe sa tipe. Cei de pe margine intra in panica, cautand cu privirea o cale de scapare.
Totul se petrece atata de fulgerator incat doar cativa inlemniti de spaima devin martori la ce se intampla. Calul dispare de sub calaret iar la contactul cu podeaua, calaretul isi castiga echilbrul cu eleganta, oprindu se milimetric pe marginea scenei.
Un zgmot de usurare se aude din spatele salii. Lumea din fata se opreste din panica cu un sentiment comun de jena.
O vioara apare ca prin magie in bratele tanarului iar sunetul viorii astupa zgomotele facute de spectatori incercand sa isi gaseasca locurile. De aici nu imi aduc aminte ce sa intamplat, insa imi aduc aminte ce am simtit. Sunetul viorii parea sa anuleze legea vieti si a gravitatiei. Am simtit fiecare miscare de arcus in propiul sange. Faptul ca e doar un spectacol nu mai avea valoare logica.  

Eu trebuia sa fiu tanarul cu vioara si am dorit sa impartasesc cu dvs ce fel de viata doaream si puteam sa am, daca primeam educatie de calitate. Trebuie sa accept ca nu poti invata un caine batran - trucurii noi. Stintific vorbind - dupa varsta de 25 de ani , capabilitatea de a invata lucrurii noi, devine un proces dificil.

Stimate Ministerul Educatiei si Cercetarii - intr-o zi va trebui sa va asumati raspunderea pentru vietiile noastre ruinate de dvs.

Pentru mine viata a devenit o obligatie si niciodata nu se va intampla ce imi doresc. Cateodata ascult zgomotul pe care lopata il face cand se infinge in nisip si gasesc muzica unde restul aude doar transpiratie si miroase tragedia unei natiuni.

Stimate Ministerul Educatiei si Cercetarii - dumneata ce auzi?